Recunoşti prezentatorul? Îl vezi la TV
Are acelaşi zâmbet şi aceeaşi dragoste pentru părinţi. Cove se întoarce, uneori, cu nostalgie către anii copilăriei.
Despre cea care i-a călăuzit primii paşi, prezentatorul de la Vorbeşte lumea are doar cuvinte de laudă. ”M-a născut, m-a crescut, m-a adus până aici. Să-i spun că-i multumesc pentru tot? Ar fi putin.
Să-i spun că nu aş fi fost nimic din ce sunt fără ea? Puţin! Vreau să-i spun că o iubesc”, spune Cove.
Fericirea arăta altfel atunci, în acei ani de poveste. “De exemplu, îmi aduc aminte că am ajuns o dată la mare în celebra staţiune Venus. Fii atent! Moment de mare fericire. Era înainte de ’89.
Poate o să vi se pară o prostie, dar băuturile răcoritoare de acum nu se găseau. Se găsea o prostie similară. La un mini-golf găsisem una autentică.
Era cinci lei sticla. Crede-mă, mergeam în fiecare zi, cu sticle la schimb, că aşa era atunci, mă duceam cu 20 de sticle, luam şi ajungeam în cameră, unde le beam pe toate şi mă duceam să mai iau.
Cred că în concediul acela jumătate din bani i-am dat pe asta. Era fericirea. Aşa era atunci fericirea”, mărturisea Cove.
Personajul Cove a luat naştere undeva în perioada studenţiei. Eram student la Facultatea de Teatru. Cove vine de la Coveşeanu. Cove li s-a părut tuturor o variantă mai scurtă de a mi se spune. Aşa mi-a rămas, iar pentru televiziune o astfel de prescurtare a fost mai mult decât binevenită pentru că era uşor de reţinut.
Deşi, ca o paranteză, numele meu nu este foarte complicat. Mă cheamă Gabriel Coveşeanu. În toată copilăria mea, la şcoală, profesorii sau cei care îmi citeau numele mi-l cam greşeau. Ba era Coşoveanu, ba Coveşteanu. Tot felul de combinaţii.
Când am rămas la Cove m-am gândit că nu o să îl mai greşească nimeni niciodată. Ei, am avut ocazia să mă întâlnesc cu diferite persoane pe stradă şi să mă mai întrebe: „Auzi, maică, cum ţi se zice ţie? Cobe?“. „Nu cu b, doamnă, cu v!“.
Pe vremea copilăriei mele nu exista zi în care, în faţa blocului, să nu fie cel puţin doi copii care să dea o minge de la unul la altul. Noi ieşeam în faţa blocului, ne jucam pe acolo, găseam un elastic dacă nu aveam o minge.
Improvizam tot felul de jocuri. N-am resimţit o mare constrângere în perioada aia pentru că eram copil şi nu luam în seamă. Ce reţin şi asta ne marchează pe noi ca naţie: duplicitatea!
La şcoală se spunea un lucru, că partidul face, că partidul drege, că Ceauşescu e cel mai bun! La televizor la fel, cel mai iubit fiu. Oamenii cu care te întâlneai, familia îţi spuneau: „Băi, e rău! Nu e bine. Dar nu trebuie să zicem asta. Noi una gândim şi alta trebuie să spunem!“.
Suntem prizonierii unor mentalităţi dobândite în anii ăia, de care e greu să scăpăm. În armată, când am făcut eu, se zicea: „Domnle, noi nu furăm, noi completăm!“.
Adică faptul că îi luai bocancii altuia de acolo ca să îţi fie ţie bine nu părea aşa o mare dramă. Genul ăsta de mentalitate, „Lasă, mă, ce? Dacă eram eu acolo nu luam? Nu furam şi eu?“, ne consumă.
Zicala românească: „Bagă mâna, dar până aici (n.r. – arată spre încheietura mâinii), nu până la cot. Dacă lucrezi cu miere te lingi pe degete“. Astea fac parte dintr-un mental al nostru.
Noi până nu o să scăpăm de mentalitatea asta nu o să ne schimbăm. „Băi, când lucrezi cu miere nu te atingi de ea!“. „Hai, bă, am luat şi eu un pic“.
