Chirurgul Radu Zamfir, ”salvatorul din Apuseni”: Motocicleta m-a dus la congrese în toată Europa. Costumul, cămăşile şi pantofii veneau cu avionul, prin bunăvoinţa unui coleg, iar eu cu vântul şuierâd pe la urechi.

Radu Zamfir are 44 de ani şi este un chirurg pe care accidentul aviatic din 20 ianuarie 2014, din Munţii Apuseni, l-a transformat într-un subiect de ştire. Au trecut patru ani de la accidentul în care şi-au pierdut viaţa pilotul Andrian Iovan şi studenta Aurelia Ion, iar alţi trei medici şi un pilot au fost răniţi grav. Doctorul Zamfir, cu răni superficiale, a sărit în ajutorul celor care au avut nevoie de el până la sosirea echipajelor de salvare. Acum, patru ani mai târziu, chirurgul a învăţat să ia ce-i mai bun de la viaţă. Îşi adoră familia, iubeşte motoarele şi nu poate trăi fără să intre în sala de operaţii.

Cum a început această aventură? Cum v-a fost copilăria?

M-am născut în Bucureşti, în Balta Albă. Iar la puţin timp după eveniment, ne-am mutat. Aşa încât am copilărit în zona Iancului. Eram un copil ca oricare altul, poate cu nişte preocupări neobişnuite, în sensul că urmăream, cu o curiozitate şi o perseverenţă de neaşteptat pentru vârsta aceea, animale mici şi insecte. Asta nu mă făcea deloc un singuratic. Dimpotrivă, mi-am păstrat până acum prietenii de la grădiniţă.

Îmi amintesc cum plecam dimineaţa cu tata la grădiniţă şi mă punea pe scară, în faţă, iar el venea în spatele meu, agăţat de bara de la tramvai. Sau cum să fi uitat coada la carne, de la ora 5, la lapte? Prima dată când am învăţat ce înseamnă coadă a fost când m-a lăsat o mătuşă la rând. Însă eu nu ştiam ce trebuie să fac, aşa că am stat pe loc şi mi-a trecut rândul. Bineînţeles că m-a certat: ce ai făcut, Radule? Ai pierdut timpul? Şi atunci mi-a explicat noţiunea de coadă. Mulţi ani mai târziu, am operat-o când avea 92 de ani şi a mai trăit vreo câţiva ani după aceea. Era sora bunicului meu.

Cum a apărut dorinţa de a deveni medic?

Trebuie să recunosc că de mic urmăream cărţile bunicului meu, Gheorghe Dumitru Grigorescu. A fost chirurg într-un spital din Adjud, un oraş mic din Vrancea, iar la vârsta pensionării s-a mutat cu noi, la Bucureşti. El m-a influenţat decisiv în meseria asta. Am impresia că în mod deliberat îmi lăsa tratatele de medicină la îndemână. Să arunce o nadă. Eu, curios, le deschideam şi nu le mai lăsam din mână. Şi a funcţionat. A fost suficient de subtil încât să nu îmi spună explicit fă asta sau asta, că aşa e bine. I-am pus tot felul de întrebări, până am înţeles ce înseamnă viaţa de medic.

Practic, am înţeles esenţialul: că este metoda cea mai directă de a salva viaţa unui seamăn. Şi aşa m-am hotărât să îl urmez. Eram prin clasa a IX-a când eu şi vărul meu din Timişoara i-am promis că o să ne facem doctori. Dintre noi, doar eu m-am ţinut de cuvânt. L-am pierdut prin clasa a X-a, la 84 de ani. A fost ceva fulgerător, a făcut un accident vascular. Nu a apucat să mă vadă la facultate, dar cumva cred că a apucat să mă vadă, mai de departe şi cred că e mândru că am ales meseria de medic.

De unde pasiunea pentru motoare? Există această opinie, poate clişeu, cum că ţinteşte o promisiune a libertăţii atunci când cineva alege să se dea jos din maşină şi să se urce pe motor. Aşa să fie şi la dvs?

La mine, pasiunea pentru motoare a început în studenţie. Mergeam la mare cu gaşca, la Costineşti, şi întotdeauna aveam nişte bani puşi deoparte să mă dau cu ski-jet-ul. De aici e uşor să te duci cu gândul că ai putea să te simţi la fel pe motor. Aşa că mi-am luat permis şi apoi motocicletă. Primele două motoare, nişte producţii sovietice, se numeau Ural şi erau copiile imperfecte ale motoarelor BMW din timpul celui de-al doilea război mondial, însă din materiale mai proaste. Ele au contribuit din plin la perfecţionarea mea în mecanică.

Eu fac parte din prima categorie.

Accidentul aviatic din Apuseni v-a adus pe ecranele televizoarele, în breaking news. Cum resimţiţi, acum, ce s-a întâmplat atunci? Ce vă mai amintiţi?

Îmi amintesc tot dar caut să mă îndepărtez cât mai mult de tot ce s-a întâmplat atunci pentru că orice întoarcere la acele momente doare.

Este regretabil ce s-a întâmplat. Eu am reuşit să depăşesc momentul acela doar prin faptul că am făcut 200% din ce putea să facă un om pus în acea situaţie. Şi am realizat acum ceea ce mi-au spus pacienţii în tot acest timp: domnule doctor, dumneavoastră aţi scăpat să ne scăpaţi şi pe noi! Pentru asta cred că m-a lăsat Dumnezeu în viaţă. Aş mai completa că m-a lăsat să fiu alături de familie, să îmi văd copiii crescând.

În după-masa aceea mi-am văzut de câteva ori moartea cu ochii. Nici nu am avut timp să îmi fie frică. Am fost doar spectator neputincios al prăbuşirii. Nu am avut nicio reacţie. Şi, reluând statistica accidentelor aviatice, am realizat că am fost în afara statisticii. Poate că pe alţii i-ar fi schimbat lucrul acesta, în bine, în rău, cine ştie? Dar eu sunt acelaşi. Am operat la două săptămâni de la accident, iar pacienta de atunci a venit câteva luni mai târziu la control şi mi-a amintit. Am acelaşi loc de muncă, am aceeaşi familie, chiar puţin mai numeroasă, de când a apărut şi Sonia. Sunt acelaşi om. Poate un pic mai înţelept. În sensul că am devenit omul care conştientizează că trebuie să se bucure de fiecare moment din viaţă.

Loading...