Dorin Bucă, tatăl arhitectului Andrei Bucă, mort în iadul din Colectiv, își alină dorul cu fiica lui, născută după tragedie: “Are aceiași ochi, același zvâc”

2.068

Soţii Marcela şi Dorin Bucă, din Brăila, şi-au pierdut fiul, în incendiul din Clubul Colectiv, din 30 octombrie 2015. Cazul soților Bucă e aparte prin faptul că, la doi ani distanţă, în martie 2017, a venit pe lume, ca o minune, și ca o bucurie în viața lor, micuța Andreea Gabriela. Au botezat-o ca pe fratele ei mai mare, care o veghează din cer. Tatăl lui Adrian Bucă a vorbit, într-un interviu emoționant pentru impact.ro, despre Justiție, despre drama pe care nu o va putea uita niciodată, dar și despre fiica lui, care îi alină suferința.

Cât de greu e să te împaci cu dispariția unui om drag?

Dorin Bucă: Am deseori senzația că Andrei nu m-a părăsit niciodată, chiar dacă au trecut șase ani de la despărțirea noastră. Nu pot spune că am avut vreodată un presentiment că băiatul ăsta minunat pe care l-am avut va arde ca o flacăra și că se va stinge la doar 29 de ani. Nici pomeneală de așa ceva! Dimpotrivă, aveam senzația că va trăi mai mult și mai bine ca mine!

Azi, după atâta vreme, e încă prezent în fața ochilor mei. Nu știu cum să vă spun, dar atunci când privesc orizontul sau soarele, sau aproape orice altceva, e acolo, între linia orizontului și mine. E deopotrivă o senzație dureroasă, dar și una care-mi alină dorul. Și mă bucur că am o asemenea imagine în fața ochilor, dacă o pot numi așa! Sper să mă pot face înțeles, fiindcă nu găsesc cuvinte care să exprime ceea ce trăiesc. Și nici nu vreau să creadă lumea că mi-am pierdut mințile, că nu e așa!

Care anume amintire cu Andrei vă revine cel mai des?

E mai mult decât o amintire. E o senzație. Venea des pe acasă, la Brăila. Pot spune că aveam o relație bună, ca familie. Era un tip mămos. A avut mereu o relație mai bună cu maica-sa decât cu mine. Eu am preferat să pozez des în cel care trebuia să-i atrag atenția asupra lucrurilor mai puțin plăcute din viață. Îmi amintesc și acum că în ultimul an de facultate mi s-a părut că scapă hățurile din mână. Mă tot gândeam ce să fac ca nu cumva să se întâmple asta. Și într-o zi am făcut un pariu cu el. I-am spus că dacă ia licența cu o medie peste nouă îi cumpăr ce mașină vrea el, fără nicio ezitare.

Avea un VW pe vremea aia, dar, ca orice tânăr, voia altceva. M-a întrebat oarecum nesigur pe intenția mea dacă e doar o provocare între tată și fiu. L-am privit în ochi și i-am spus că-mi voi ține pariul, dacă își ține partea lui.

A luat licența cu o medie peste nouă, așa că i-am cumpărat un BMW seria 3, de 68.000 de euro, fără să crâcnesc. Dar senzația despre care voiam să vă spun e legată de momentul în care Andrei pleca de acasă. E senzația care mi se instala în stomac de fiecare dată când se urca la volan să plece. Nici nu apuca să bage cheia în contact că parcă rămâneam fără aer și mă și apuca dorul de el. Cunosc senzația asta de ani buni, dar în ultimii șase…

În perioada aceasta a anului vă este cu mult mai greu?

Eu mă sfătuiesc și astăzi cu Andrei. Sau mă plâng lui când îmi este mai greu. Merg la el, la cimitir ori de câte ori am timp, dar cel puțin o dată pe săptămână. Îi privesc fotografia de pe cruce și stăm așa, unul în fața celuilalt ceva vreme. Mai mult sau mai puțin, depinde doar de mine!

Uneori se poate întâmpla să merg și de două ori pe săptămână la cimitir, așa cum se va întâmpla și săptămâna asta. Ultima data am fost chiar luni, la începutul săptămânii ăsteia. Dar nu mai merg și cu cea mică, cu Andreea. S-a răcorit bine afară și mi-e teamă să nu răcească. Plus că nu-i face bine, încă, e prea mică!

Ce știe Andreea despre fratele ei, Andrei, care acum o veghează din Cer?

Aproape totul! În ciuda vârstei mici, i-am spus foarte multe. Am vrut să-i spun eu și să nu afle din stânga sau din dreapta. Plus că în casă e plin de fotografiile lui Andrei. Sau de desenele acestuia, de când era mic. Avea un talent fantastic la desen! Am și azi un desen al lui, cu un vapor, deh, pasiune comună cu a tatălui, ce să faci, în care se văd și burta vasului, încărcată de mărfuri, dar și cârligul macaralei, care făcuse operațiunea respectivă. Așa că Andreea știe aproape totul, pentru vârsta ei.

De altfel, cei cărora o întreabă dacă mai are frați, dar nu cunosc istoria noastră, le răspunde întotdeauna ceva de genul ”Noi suntem doi frați, Andrei și Andreea. Dar Andrei nu mai este!”. Îmi amintesc foarte clar și că acum vreo doi ani când am dus-o prima data la creșă s-a adunat lume ca la pelerinaj.

Lumea a vrut s-o vadă pe sora lui Andrei, cel de la Colectiv. Atunci ne-am decis s-o protejăm de două ori mai mult. Maică-sa, când a venit ea pe lume, luase decizia de a rămâne acasă cu ea, ca să o creștem cât mai bine. A renunțat și la serviciul de la Allianz Țiriac pentru asta, fără niciun fel de regrete.

Anii care au trecut v-au făcut să vă vedeți altfel propriul copil?

Nu cred…Andrei al nostru era un băiat foarte deștept, avea 140 IQ-ul ca să vă faceți o idee. Plus că semăna binișor cu Florin Piersic. Avea părul deschis spre roșcat, exact ca actorul nostru atât de îndrăgit, și un surâs în colțul gurii care le înnebunea pe fete. Cu câțiva ani înainte de povestea cu Colectiv, am fost și cu soția, și cu el, la o nuntă la Tg. Jiu.

Am venit din direcții diferite, iar eu cu soția am ajuns înaintea lui. Și la un moment am auzit cu putere un wow general și admirativ. Intrase în cortul acela de nuntă fiu-miu. M-am uitat la nevastă-mea, ea s-a uitat la mine și am râs amândoi! Dar și o stare de bine! Așa că asta mă face să spun că Andrei al nostru iubea viața și pot spune că a trăit în cei 29 de ani cât alții în 90!

Cine pe cine încurajează mai mult în familie, în cazul unei asemenea povești de viață?

Pentru mine, soția mea, Marcela, e un fel de a doua Vitoria Lipan. Suntem împreună de aproape 40 de ani, la anul se vor împlini. O vrâncioacă pe cinste, în fața căreia ar trebui să îngenunchez de mai multe ori pe zi. Împreună am luat decizia de a deveni iar părinți, după moartea lui Andrei, deși aveam o vârstă, ea-52, eu-54 de ani. Am simțit amândoi că trebuie să facem asta. Și așa de mult ne-am dorit acest lucru, că el s-a și produs.

Andreea noastră seamănă bine cu Andrei al nostru, are aceiași ochi, același zvâc și e la fel de isteață ca primul nostru copil. Dacă vă spun că susține deja că o să devină arhitect, ca fratele ei o să-mi spuneți că exagerez, dar nu e așa. Sigur că e prea mică, încă, dar viața ne-a mai zâmbit o dată. Și așa am înțeles ce copii frumoși avem! Nu doar familia mea. Noi toți. Și că avem nevoie să ne reamintească cineva câtă grijă trebuie să avem față de ei!

Față de cazul Colectiv, există ceva anume care vă persistă cu încrâncenare în minte?

Ooooo…și nu doar mie sau tuturor celor care au pierdut pe cineva drag în seara aia sau în zilele ce au urmat. Nu reușesc încă să înțeleg logic cum a putut arde tot oxigenul dintr-un areal ca cel al clubului ăluia, în doar 153 de secunde? Nu înțeleg de ce trenează încă atât de mult o decizie a Justiției, de parcă nu ar ști la ce articol din legea românească ar trebui să-i încadreze pe cei vinovați? Fiindcă nu se poate să nu existe vinovați pentru o fatalitate ca asta! Suflarea românească știe ceea ce știu în fapt și judecătorii, că avem nevoie de răspunsuri…

Celor care cred, și nu vreau acum să construiesc tot felul de scenarii de tip conspirație, că amânările sunt cele mai bune în acest caz, le spun că se înșală amarnic! Și să nu le mai fie frică să spună lucrurilor pe nume! E o durere pe care o ducem de ani buni, noi toți, nu doar părinții, soțiile, frații și surorilor celor căzuți ca într-un război la Colectiv. Căci după mine așa stau lucrurile: copiii noștri au murit ca niște eroi, pe front, din păcate!

Ce așteptări sau speranțe mai aveți azi?

Astăzi nu mai aștept nimic de la nimeni! Nici de la președinte, nici de la Parlament, nici de la vreun partid politic. Țara asta pare departe de a-și găsi drumul cel bun. Și atunci îmi spun că nu pot avea așteptări. Sau speranțe că se vor rezolva cândva dilemele legate de situația acestui caz atât de special cum este Colectiv. Și nu mai am așteptări nici de la Justiție.

Și-mi tot spun asta, deși în adâncul sufletului meu, îmi repet convingerea că toți aceștia, de la președinte la judecători, sunt obligați să dea un răspuns. Fiindcă altfel vom rămâne cu o culpă comună, cu întrebări pe care le vom duce cu noi în fața lui Dumnezeu despre neputința noastră de a le spune celor din jur adevărul, ăla crud și simplu, dar singurul în măsură să poată vindeca rănile oamenilor! Și astfel să reușim să ne împăcăm, între noi, dar și cu morții noștri, toți atât de tineri și de devreme plecați!